Mă numesc… nu contează cum mă cheamă. Contează ce am devenit.

Am început cu o bere după muncă. Toată lumea bea o bere după muncă, nu-i așa? Apoi berea a devenit două, apoi o sticlă de vodcă ținută în portbagaj, „pentru orice eventualitate”. Ziceam că pot să mă opresc oricând. Toți zicem asta.

Cocaina a apărut într-o seară de petrecere, oferită de un prieten care zâmbea prea larg. „O dată nu contează.” Dar o dată a devenit de două ori, apoi în fiecare weekend, apoi în fiecare zi de salariu — și ziua de salariu, culmea, a devenit ziua în care mă duceam la sala de jocuri.

Mașinuțele au fost cele mai perfide dintre toate. Nu simțeam nimic în corp, nu miroseam a nimic, nimeni nu bănuia. Doar eu și lumina aia colorată, sunetul acela de monede care cad, promisiunea că data viitoare, sigur, data viitoare pică marele premiu. Am pierdut salariul pe o lună într-o singură noapte, apoi am pierdut banii de chirie, apoi am împrumutat de la oameni pe care nu ar fi trebuit să-i implic niciodată.

Familia mea a văzut totul înainte să văd eu. Soția mea plângea în bucătărie crezând că dorm. Fiul meu a învățat să nu mai ceară nimic de la mine, pentru că răspunsul meu era mereu „mai târziu”, iar „mai târziu” însemna niciodată.

Fundul l-am atins într-o dimineață când m-am trezit într-o parcare, fără să știu cum am ajuns acolo, cu buzunarele goale și cu un mesaj de la bancă despre un cont blocat. Atunci am înțeles: nu dependența mi-a distrus viața dintr-o dată. A făcut-o încet, un pahar, o linie, un rotire de mașinuță, odată.

Am cerut ajutor. Nu a fost eroic, nu a fost rapid. A fost umilitor și greu și plin de recăderi. Dar am învățat un lucru pe care aș vrea să-l știe toată lumea care se joacă cu focul crezând că-l controlează: dependența nu vine cu avertisment. Vine cu un zâmbet, cu promisiunea unei nopți bune, și pleacă abia după ce ți-a luat tot.