Dar ce faci atunci când nu mai există speranță? Aceasta este povestea unei iubiri pierdute într-un accident — o dragoste adevărată, întreruptă brusc, într-o singură clipă care a schimbat totul.

Aveam 21 de ani. El avea 25. Și pentru o vreme, am avut tot ce mi-aș fi putut dori vreodată — îl aveam pe el.Nu ne-am cunoscut într-un mod romantic. Ne-am cunoscut haotic.Tocmai ieșisem dintr-o relație. Eram la o petrecere, cu fostul meu și cu actuala lui iubită prin preajmă — genul de seară în care vrei doar să treacă timpul mai repede. Rareș era acolo, beat, plin de energia aia pe care o ai când nu-ți pasă de nimic. La un moment dat mi-a aruncat un dop de șampanie, care mi-a aterizat exact în decolteu.L-am înjurat.
El, beat și amuzat, mi-a răspuns că mă bate.N-a fost dragoste la prima vedere. A fost mai degrabă haos la prima vedere. Dar uneori din haos ies lucrurile cele mai adevărate.Rareș nu m-a uitat. A tot întrebat-o pe o prietenă de-a mea de numărul meu. Am refuzat de câteva ori — până într-o seară, când, fără motiv aparent, am acceptat.A doua zi ne-am întâlnit la un suc.Simplu. Fără fasoane. Și de atunci nu ne-am mai despărțit.Rareș era genul de om care iubea viața cu toată puterea lui. Petreceri, prieteni, distracție — dar în același timp, era protectorul meu. Cel care stătea mereu cu ochii pe mine, care nu lăsa nimic rău să se apropie.Avea o vorbă pe care o spunea des, aproape într-o joacă:„Pe noi doi doar moartea ne poate despărți.”Nici unul din noi nu bănuia cât de aproape era ziua în care aveam să aflu cât de adevărat putea fi.În vara aceea visam la o casă — a mamei lui, goală, nelocuită. Ne gândeam să ne mutăm acolo, să scăpăm de chirie. Vorbeam despre nuntă. Despre copii. Despre un viitor pe care îl construiam, cuvânt cu cuvânt, seară de seară.Era duminică seară, ora 20:00.Eram acasă la mine, el acasă la el. Trebuia să vină să mă ia ca să mergem împreună acasă — la noi. S-a făcut târziu. Voiam să-i spun să amânăm pentru dimineață, dar nu mi-a răspuns la telefon.Când în sfârșit a apărut la poartă, n-am mai zis nimic. M-am urcat pur și simplu în mașină.De fiecare dată când mă urcam, mă săruta. În seara aia însă, s-a uitat la mine și mi-a spus, glumind:”La cât de proastă ești de gură, dacă nu te iubeam, te lăsam demult.”Am pornit la drum. Pe drum, pentru prima dată în toată relația noastră, mi-a povestit despre un accident vechi, de acum câțiva ani. Mi-a promis că îmi arată poze.L-am întrebat de fotografii.Mi-a răspuns:”Tu trebuie să mă știi cum sunt eu acum.Am râs. Am glumit. Ne jucam ghicind județele de pe numerele mașinilor care treceau pe lângă noi, ca de atâtea alte dăți.A fost ultima conversație normală pe care aveam s-o mai avem vreodată.Nu-mi amintesc impactul.Îmi amintesc doar că am ieșit singură din mașină, prin spate, ca să ajung la el. Nu m-am gândit la mine. M-am gândit doar să-l scot pe Rareș.Am căzut. Corpul nu mă mai asculta. Dar tot ce voiam era ca cineva să-l ajute pe el — așa că m-am târât într-un loc mai întunecat, ca oamenii care opreau să-l vadă întâi pe el, nu pe mine.Voci în jur. Frânturi.”Trăiește.””Nu mai trăiește.”Nu vedeam nimic. Doar auzeam. Când cineva a spus că a murit, am țipat — dar mi-au spus că trăiește, ca să mă liniștească.A venit salvarea. Am fost dusă la spital.A doua zi, după un RMN, unchiul meu mi-a spus adevărul.Rareș nu mai era.Toți îmi spuseseră că e bine. Dar faptul că el nu venea să mă caute, că nu-i auzeam vocea — asta mă făcea să nu cred nimic din ce-mi spuneau.Inima știuse dinaintea cuvintelor.

Au trecut ani de atunci. Am avut alte relații. Un copil. O viață care a mers mai departe, așa cum merg vieți mereu, chiar și după ce se rup în două.Dar undeva, o parte din mine a rămas exact acolo — pe marginea acelui drum, într-o seară de duminică, ținând strâns de o speranță care, în noaptea aia, a murit ultima.

„Dar ce faci atunci când nu mai există speranță?”

Poate răspunsul e simplu, și în același timp cel mai greu lucru din lume: mergi mai departe. Nu pentru că durerea dispare. Ci pentru că el ar fi vrut asta.