Nu știu exact de ce scriu asta. Poate pentru că, dacă o spun aici, măcar nu trebuie să mă uit în ochii nimănui.
Am început să joc acum aproape șase ani. Nu eram genul de om despre care ai fi spus că poate ajunge dependent. Aveam un loc de muncă, o soție, doi copii și o viață normală. Nu eram bogat, dar aveam casa mea, mergeam în concediu o dată pe an și, în general, eram bine.
Primul pariu l-am pus într-o seară, cu niște prieteni. Am câștigat 300 de euro.
Țin minte și acum cum m-am simțit. Mi s-a părut că descoperisem ceva. Că puteam să fac bani fără să muncesc pentru ei.
După câteva săptămâni am început să joc singur.
La început puneam 20 sau 30 de euro. Când pierdeam, spuneam că nu-i nimic. Când câștigam, mă gândeam că pot câștiga și mai mult.
Problema a început în ziua în care am pierdut 1.200 de euro într-o singură seară.
Nu am spus nimănui.
Mi-am spus că trebuie doar să îi recuperez. Am mai pus un pariu. Apoi încă unul.
În câteva luni, cei 1.200 de euro deveniseră câteva mii.
Am început să mint.
Îi spuneam soției că am nevoie de bani pentru mașină. Că trebuie plătită o factură. Că am avut o cheltuială la muncă. Inventam lucruri din ce în ce mai mari ca să pot acoperi lucrurile pe care le făcusem înainte.
Ea a început să simtă că ceva nu este în regulă.
Prima dată când m-a întrebat dacă joc, am jurat că nu.
M-am uitat în ochii ei și am mințit.
Asta mă doare cel mai tare acum.
Nu banii.
Faptul că am mințit omul care avea cea mai mare încredere în mine.
Au urmat împrumuturi. Carduri. Bani luați de la oameni cărora le promisesem că îi dau înapoi. Salariul dispărea înainte să ajungă bine în cont.
Într-o zi, soția mea a găsit niște extrase bancare.
Nu am să uit niciodată liniștea din casa noastră în seara aceea.
Nu a țipat.
Mi-a spus doar: „De cât timp?”
I-am spus adevărul.
Sau, cel puțin, o parte din el.
Pentru că încă îmi era rușine să spun cât pierdusem cu adevărat.
După câteva luni, a plecat cu copiii.
Nu din cauza unui singur pariu. Din cauza tuturor lucrurilor care au venit după el: minciuni, datorii, promisiuni încălcate, seri în care nu eram acasă și dimineți în care spuneam că mă opresc.
Când am rămas singur în apartament, am realizat cât de mult pierdusem.
Nu mai aveam familia lângă mine.
Nu mai aveam bani.
Aveam datorii și un telefon pe care îl deschideam aproape fără să mă gândesc, ca să văd dacă pot recupera ceva.
Și atunci am înțeles ceva ce nu voiam să accept:
nu mai jucam ca să câștig. Jucam ca să scap de ceea ce făcusem prin joc.
Am încercat să mă opresc singur.
De mai multe ori.
Am șters aplicațiile. Le-am instalat din nou. Am promis că nu mai pun niciun ban. Apoi, într-o seară proastă, am început iar.
Astăzi nu pot spune că sunt bine.
Încă am datorii. Încă îmi este rușine. Încă sunt zile în care mă gândesc la banii pe care i-am pierdut și la viața pe care aș fi putut să o am.
Dar pentru prima dată după mult timp am cerut ajutor.
Și poate asta este diferența.
Nu mai încerc să ascund.
Nu știu dacă familia mea se va întoarce vreodată. Nu știu dacă voi reuși să repar tot ce am stricat.
Știu doar că nu mai vreau să pierd și ce a mai rămas din mine.
Dacă citește cineva care se află acum în locul în care eram eu, am un singur lucru de spus:
nu aștepta să pierzi totul ca să recunoști că ai o problemă.
Lasă un răspuns