Mă numesc Cristian și am 34 de ani. Sau, mai bine zis, aveam o viață la 34 de ani. Acum am doar amintiri și regrete care nu se mai opresc.

Totul a început nevinovat, cum începe mereu. Într-o seară de vineri, după o săptămână grea la firmă, un coleg m-a invitat „doar pentru o bere și puțină distracție” la un local cu mașinuțe de lângă bloc. Am băgat 50 de lei, din curiozitate. Am câștigat 200. Am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult — adrenalina aceea care îți urcă din stomac până în vârful degetelor, senzația că lumea îți zâmbește exact ție.

N-am știut atunci că acel zâmbet era de fapt o capcană.

În primele luni mergeam o dată pe săptămână. Apoi de două ori. Apoi în fiecare zi, „doar pentru puțin timp, doar cât să mă relaxez”. Mințeam. Mă mințeam pe mine însumi mai întâi. Soția mea, Ioana, a început să observe că banii dispăreau din cont mai repede decât ar fi trebuit. Îi spuneam că am cheltuieli neprevăzute, reparații la mașină, cadouri pentru colegi — orice minciună care suna plauzibil în acel moment.

Fiica noastră, Maria, avea șase ani atunci. Îmi amintesc o seară în care trebuia să merg la serbarea ei de la grădiniță. Am promis că vin. Am plecat de acasă cu o oră înainte, „doar să bag douăzeci de lei, să mă calmez înainte de eveniment”. Am ieșit din local trei ore mai târziu, cu buzunarele goale și cu telefonul plin de apeluri pierdute de la Ioana. Am ajuns la serbare când se stingeau luminile din sală. Maria mă căutase din priviri toată seara. Nu am uitat niciodată expresia ei când m-a văzut intrând, prea târziu, cu scuze gata pregătite pe buze.

Datoriile au început să se adune ca zăpada într-un viscol — puțin câte puțin, până când nu mai vedeai drumul din fața ta. Am luat un credit de nevoi personale, spunând că vreau să renovăm bucătăria. Banii au dispărut în două săptămâni, înghițiți de aceleași lumini colorate și sunete ademenitoare. Am împrumutat bani de la prieteni, de la familie, de la orice sursă care încă mai avea încredere în mine. Am vândut mașina. Am vândut bijuteriile Ioanei, fără să-i spun, sperând că le voi răscumpăra „după ce recuperez pierderile”. Nu le-am răscumpărat niciodată.

Punctul de cotitură a fost o noapte de octombrie. Ioana m-a găsit la 3 dimineața într-un local din alt cartier, pentru că acolo nu mă mai cunoștea nimeni și puteam să pierd în liniște, fără priviri judecătoare. A stat în ușă, cu ochii plini de lacrimi, și nu a țipat, nu m-a certat. Doar a spus: „Cristian, nu te mai recunosc. Nu mai știu cine ești.” Acele cuvinte m-au lovit mai tare decât orice pierdere de bani.

A doua zi a plecat cu Maria la părinții ei. Mi-a lăsat un bilet: „Când te vei alege pe tine, vom fi și noi acolo pentru tine. Dar nu mai pot să văd cum te distrugi în fața ochilor mei.”

Am rămas singur într-un apartament gol, cu facturi neplătite, cu un telefon plin de mesaje de la bancă și de la persoane cărora le datoram bani. Am atins fundul — acel loc din care fie te ridici, fie dispari complet.

Am ales să mă ridic. A durat luni de zile. Am cerut ajutor, am intrat într-un grup de suport pentru persoane cu dependență de jocuri de noroc, am învățat să recunosc gândurile care mă împingeau înapoi spre mașinuțe — acel „doar o dată, doar puțin”. Am înțeles că boala asta nu dispare, doar se ține sub control, zi de zi, decizie cu decizie.

Astăzi, la trei ani de la acea noapte, am reconstruit o parte din ce am distrus. Ioana mi-a dat o a doua șansă, dar încrederea se reconstruiește greu, cărămidă cu cărămidă. Maria are nouă ani acum și uneori mă întreabă de ce nu mai mergem niciodată „la locul acela cu luminile”. Îi spun doar că tata a învățat o lecție foarte grea.